LIVIU IOAN STOICIU : Imaginati-va o Romanie fara carti de poezie şi reviste de cultură

Vrem, nu vrem, trebuie să luăm lumea postcomunistă culturală aşa cum e: unii cred ca am intrat într-o normalitate a istoriei, alţii că din contră. E indiscutabil că s-au relaxat criteriile estetice şi că are succes „ce-mi place”‘ (e singurul argument). Din păcate, eliberaţi de reflexele citirii „literaturii bune” (aceea care rămâne, verificată axiologic în timp; nu numai proză, ci şi poezie sau teatru), cartea de poezie originală are toate şansele să dispară din librării cu totul. Deocamdată, cartea de poezie e tolerată în librăriile care se respectă, nu şi în librăriile „care vor să vândă cartea, nu numai s-o ţină în raft” (fiind un comerţ ca oricare altul, „importantă e vânzarea, altfel mori”). în condiţiile în care o carte de poezie (ea de regulă nu e citită, intră în panoplia autorului şi atât) se tipăreşte în 300-500 de exemplare şi în majoritate o cumpără autorul, care se străduieşte din banii lui să o trimită rudeniilor, revistelor de cultură, criticilor literari şi prietenilor. Cumpărători din librărie de carte de poezie a unui poet în viaţă nu sunt, să nu ne facem iluzii (decât în cazuri excepţionale, la lansări cu tam-tam, dar şi atunci cei invitaţi la lansare aşteaptă să li se dea gratuit cartea cu autograf; sau dacă e semnată de Mircea Cărtărescu şi Ana Blandiana la Editura Humanitas, cu o difuzare de invidiat şi o publicitate ideală, amândoi beneficiind şi de faptul că sunt vedete în manualele şcolare). Apoi, neavând cititori, cartea de poezie nu intră în planul strict de achiziţii al bibliotecilor publice municipale, orăşeneşti sau comunale (şi cu atât mai puţin ele nu intră în vederea Comisiei de achiziţii din bani publici a Ministerului Culturii, care selectează cărţi după ochii şi sprâncenele autorilor, exclusiv însă cele de poezie). La fel se întâmplă cu bibliotecile şcolare, cartea de poezie contemporană nu este achiziţionată decât dacă un autor în viaţă are capitol în manualele şcolare şi bibliotecarul e avizat (ceea ce nu e decât în cazuri extreme). Aşa stând lucrurile, dacă o carte de poezie nu e adresată nimănui, nu e obiect vandabil şi „necesar”, căutat, la ce foloseşte ? Doar la mângâierea vanităţii unui autor sau altul ? într-o vreme în care soarta literaturii române nu mai interesează pe nimeni. Un ochi din afara fenomenului aşa ar putea pune problema: dacă n-are publicul nevoie de poezie, de ce trebuie să vă publicaţi ce scrieţi ?

Mă gândeam la aceste lucruri conştientizând noul Apel al poeţilor participanţi la al doilea Congres al Poeziei (fiecare congres având de transmis lumii postcomuniste culturale un semnal de alarmă). După prima ediţie, în 2004, Apelul a avut parte de publicitate, s-a promis oficial marea cu sarea (era campanie electorală) şi atât. Gellu Dorian, organizatorul acestui congres, e convins că Institutul Cultural Român a preluat totuşi unul din punctele acestui Apel din 2004, traducând simbolic şi cărţi de poezie. Aşa o fi ? Părerea mea e că se înşeală: sunt traduşi în general tot „băieţii deştepţi” din literatura română, care erau traduşi, în bună parte, şi înainte de a veni noua conducere (literatura română fiind dominată de aceeaşi grupare elitistă postcomunistă corectă politic). Acum, în 2007 (congresul are o regularitate de doi ani, dar la sfârşitul anului trecut nu a putut avea loc. Ministerul Culturii refuzând să dea bani publici până şi pentru organizarea acestui congres; aşa că s-a ţinut în iunie 2007, cu bani publici cerşiţi de peste tot) au apărut alte deziderate, intrând în Uniunea Europeană, cu alte pretenţii. Fireşte, poeţii îşi cer drepturile în continuare (de la Ministerul Culturii, cel ce are teoretic asiguraţi bani publici inclusiv pentru creaţie literară), considerând că identitatea românească depinde şi de poezia lor: vor să li se sponsorizeze cu bani publici cărţile şi revistele (care publică şi poezie), în primul şi în ultimul rând. După cum am tot scris, de când UDMR a pus mâna pe Cultura Scrisă (şi pe Achiziţii) Ia Ministerul Culturii, în urma unui troc politicianist patronat de PNL, pur şi simplu creaţia literară în limba română e batjocorită, banul public nu mai ajunge decât cu târâita la sponsorizarea scriitorilor de limbă română (veniţi fie cu proiectul unei cărţi sau al unei reviste care publică şi poezie, fie cu proiectul unui festival internaţional de poezie, de impact).

Pe de altă parte, mă întorc la realitatea nefericită legată de circulaţia cărţii de poezie contemporane de limbă română şi a revistelor de cultură (care publică şi poezie) – aţi auzit de vreun profesor de limba română (de liceu sau universitar) care să-şi îndemne elevii (studenţii) să cumpere o revistă de cultură sau o carte de poezie ? Las la o parte faptul că el, profesorul de limbă şi literatură română nu cumpără şi nu citeşte o carte de poezie sau o revistă de cultură ! Dacă ar exista un circuit în care cititorul (cumpărător) de carte de poezie (şi de revistă de cultură, care publică poezie) şi-ar da mâna, din şcoală, cu creatorul original profesionist, s-ar schimba lucrurile, editurile ar promova poezia şi bibliotecile le-ar achiziţiona – dar aşa ceva e de neconceput azi. într-o vreme în care televiziunea de divertisment (care nu promovează nici cartea de poezie, nici revista de cultură; e promovată în schimb, „cu asupra de măsură”, subcultura) a acaparat totalmente inclusiv timpul liber al elevilor şi studenţilor, la ce „bun cultural” să te aştepţi ? Nu mai repet că „profesorii de română” de elită, în facultăţile de Litere îndeosebi, „optzecişti” (chiar scriitori de primă mână) au făcut totul să suspende criteriile estetice de evaluare ale literaturii române, propunând în loc doar bunul plac. Nu întâmplător au apărut pe mâna lor scriitorii „douămiişti”, care nu vor să mai audă de literatura de valoare publicată până să apară ei pe piaţa literară ! Sau că „profesorii de română” se lasă duşi în eroare de manualele alternative necritice (acum fiecare judeţ şi fiecare „profesor de română” mai cu moţ pot să aibă manualul alternativ de română dorit, promovând mediocritatea literară) şi de prejudecăţile mass-media, care ridică în slăvi doar VIP-urile culturale de succes (succesul neînsemnând şi valoare). Imaginaţi-vă o Românie fără cărţi de poezie şi reviste de cultură… (29 iulie 2007)

LIVIU IOAN STOICIU

CONSTANTIN CARBARĂU : Bolintinul ” by night „

Dacă Bolintinul din Vale ar fi un sat uitat de lume, pier­dut prin Bărăgan sau Teleorman, prea multe n-aş avea ce scrie despre el şi, mai ales, despre felul cum arată „by night”, adică la vremea când luna doarme într-un nor, iar stelele pică de somn. Presupun ca, totuşi, aş remarca liniştea străzii principale, luminată de câteva becuri, faptul că prin unele case se vede ochiul albastru al televizorului sau se aude vocea metalică a unui aparat de radio, că la cârciuma din localitate mai sunt trei întârziaţi, obosiţi de băutură şi de politică, că la o poartă două babe înnoptează vorbind sau că lătratul unui câine încearcă să acopere cântatul unui cocoş. Şi cam atât. Portretul nocturn al respectivului sat ar fi, cât de cât, schiţat, conturat. Numai că, Bolintinul nu-i un sat oarecare, nici o comună „ceva mai săltată”, ci, cum spunea cineva, „picior de Paris”, localitate veche şi mare, centru comercial de vreo patru secole şi cultural-educativ de vreo două. Populaţia lui „bate”, în prezent, spre 13.000 locuitori, iar suprafaţa intravilană însumează cea 35 km pătraţi. In sfârşit, de aproape trei decenii are statut de oraş şi a început să se comporte ca atare, să dobândească mentalităţi şi obiceiuri citadine. Agitaţia străzii, foiala maşinilor, gălăgia claxoanelor, lumina vitrinelor, zgomotul muzicii pentru că „dată tare“ nu mai este muzică, ci zgomot – toate însuşiri specifice unei nopţi metropolitane le descoperi şi la Bolintin. De asemenea, ca-n orice urbe care se respectă, diverse îndeletniciri, diferite activităţi diurne continuă şi după ce soarele s-a dus să se culce, iar afară-i întuneric, şi după ce la primărie, poliţie, biserică, poştă, policlinică, judecătorie, BRD, BCR, Raiffaisen Bank, PNL, PRM, CEC sau CAR s-a închis de mult. Mai precis, magazinele mai mari, băcăniile, unele chioşcuri sunt deschise până la 9-l0 seara, iar restaurantele şi birturile până pe la l-2 noaptea şi chiar mai târziu.

Aşadar, dacă s-a lăsat seara bine şi vrei să cumperi ceva, dai o fugă la o băcănie sau Ia un magazin şi iei ce doreşti: iaurt, vodcă, ulei, gumă de mestecat, orez chinezesc, biscuiţi turceşti, portocale de Haiffa, pastile pentru ţânţari, ton din Thailanda, caramele etc, etc. Sigur, pentru un bob de piper sau o linguriţî de sare de lămâie nu te duci la magazinele din „centru”, ci la băcănia din cartierul tău sau chiar de pe strada ta. Depinde în ce parte a oraşului locuieşti. Dacă stai spre „bâlci”, te duci la băcănia lui nea Marin sifonam), dacă ai casa pe „linia gârlii”, pe „linia Argeşului” sau spre „Palanca”, mergi „La Cornel”, „La Bălălău”, „La Tănase”, respectiv „La Tibi”. în sfârşit, dacă domiciliul stabil este în „Poarta luncii”, aici există un „Angro”, care vinde şi cu bucata, ţine deschis până târziu şi găseşti de toate. Când totuşi, nu găseşti ce-ţi trebuie, vii spre „Lipscanii Bolintinului” sau la băcănie la Dan Bărbulescu şi nu se poate să nu pleci mulţumit.

Ceea ce poţi observa în toate aceste băcănii, chiar şi în cele de pe strada Agricultorilor, denumită impropriu astfel pentru că pe aici nu mai sunt agricultori, ci ţigani, iar aceştia nu prea au treabă cu munca pământului, este grija proprietarilor de a folosi spaţiul de care dispun la maximum, preocuparea de a aranja produsele cu o deosebită economie, dar şi cu gust, astfel încât acestea, pe de o parte, să fie văzute de clienţi, iar, pe de alta, să le fie şi lor la îndemână atunci când sunt solicitate. Pe un perete, pe altul, în dreapta, în stânga, sus, jos, rafturi, răftuleţe, vitrine mai mari sau mai mici, fel de fel de frigidere, congelatoare, iar de tavan atârnate coşuri cu păpuşi, pungi cu acadele, baloane etc. Apoi fiind magazine de cartier, vânzători şi clienţi se cunosc între ei, ştiu ce nevoi şi ce necazuri au, astfel că orice cumpărătură începe cu: „Când îţi vine băiatu ?”, „Cum se mai simte bătrâna ?”, „Ai luat porumb ? ş.a.m.d. Bineînţeles, aceiaşi vânzători cunosc şi preferinţele, şi gusturile consumatorilor, încât, dacă ceri trei pâini nu trebuie să mai spui de ce fel, pentru că se ştie – intermediară; dacă spui „unul mic”, la fel – Alexandrion; dacă zici „o bere”, e ciar – Timişoreană. Marea „înlesnire” pe care aceste „buticuri” o oferă clienţilor din „proximitate, – că acum nu se mai zice apropiere sau vecinătate -, în special bărbaţilor, este posibilitatea de a se cinsti reciproc la orice oră şi pe orice vreme. Adică, te duci la ora 9,30 seara, „La Tibi” să cumperi muştar, dar constaţi că nu are. Nu-i supărare fiindcă l-ai întâlnit fie pe vecinul Ivănuş, fie pe Sandu-Limbuţu, fie pe amândoi plus amicul Victor şi poţi să bei cu ei o bere, două, chiar trei. Poţi să te şi îmbeţi. în fond eşti acasă, în cartier, strada este luminată, câinii dorm, iar nevasta s-a culcat.

Desigur, dacă vrei să faci cumpărături mai multe şi mai deosebite, „în centru“, la marile magazine luminate „a giorno”, cu aer condiţionat, cu vitrine frigorifice moderne şi, bineînţeles, cu fel şi fel de produse. Mergi, să zicem „La Savu” şi precis la intrare te salută chiar el, patronul. înalt, cu destule fire albe, purtând o cămaşă în carouri roşii şi nişte bermude cenuşii, stă, adesea, sprijinit de o uşă a magazinului şi măsoară cu privirea… cumpărătoarele ! îi place să schimbe o vorbă, două cu clienţii, astfel că, vreo cîteva minute, poţi discuta cu el despre vreme şi vremuri. Peste drum de „Savu” este magazinul lui Andy. Şi aici aglomeraţie, foiala parcă nu ar fi căzut noaptea. Intri şi se poate întâmpla să te servească chiar el, Andy. Bine legat, tuns scurt, cu un tricou de culoare albastru-Volkswagen, este mereu pregătit să te ajute să cumperi ce vrei şi, mai ales, cât vrei. Uneori nu este Andy, dar te întâmpină soţia lui, Ţiţi – zâmbitoare, amabilă, gata şi ea să-ţi spună două vorbe în timp ce îţi întinde plasa cu ulei, zahăr şi ce-ai mai cumpărat. Iar dacă nu sunt ei – Andy şi cu Ţiţi – te serveşte prompt „madame Flory” („ochi şăgalnici, inimă zburdalnică”) sau-„tanti Fănuţa”, pe cât de măruntă (trei sferturi sub tejghea, un sfert deasupra), pe atât de harnică. în sfârşit, dacă Andy nu are ton de Thailanda, încerci „La Relu”. Aşa că deschizi uşa amintitului magazin şi descoperi şi aici aceeaşi curăţenie, aceeaşi ordine şi, lesne de înţeles, aceeaşi amabilitate. Doamna patronului, Ana-Maria, -păr blond, privire blondă, voce blondă – îţi spune cu delicateţe – tot blondă şi aceasta – că ton au, dar ţigări nu mai vând de câtva timp pentru că sunt împotriva fumatului. între timp apare şi Relu – păr negru, mustaţă neagră, ochi negri – care-ţi dă aceeaşi explicaţie, adăugând că „magazinul respectă Directiva Consiliului Comunităţii Europene 2001/37/CEE” referitoare la pericolul fumatului. Nu te superi pentru că este o directivă europeană, iar tu eşti un cetăţean european corect. Mulţumeşti, dai „bună seara” şi, în timp ce te retragi, un papagal strigă nervos din colivia lui: „Nu fuma ! Nu fuma ! Nu fuma !”

Ei, şi pentru că ai terminat cu „shopping”-ul -aşa se zice, acum, la Bolintin, când faci cumpărături, la fel ca la Londra, – gândeşti că, deşi-i târziu, n-ar strica o bere, un şpriţ sau o „tărie”. Şi, slavă Domnului, posibilităţi – adică restaurante – sunt destule. Desigur, unele dintre acestea închid mai devreme, altele, însă, ţin deschis până spre ziuă. Oricum, dacă mergi la „Pensiune”, Florica sau Mariana, deşi fac curăţenia de închidere, tot te servesc cu o bere. Iar dacă dai şi peste „şef, peste Traian, o discuţie cu el e întotdeauna instructivă: -afli cine a mai murit pentru că „alaltăieri a organizat o pomană”, cine s-a mai însurat „că sâmbăta trecută a fost nuntă grea” şi multe alte întâmplări care au mai avut loc prin Bolintin. Lângă „Pensiune”, la birtul „Mirela” e tot ora închiderii, dar Gigi – un client simpatic şi, mai ales, permanent – îşi bea ultima sută de „Arad” pe ziua respectivă, aşa că poţi să bei şi tu cu el. Dacă ţi se pare că la „Pensiune” sau la „Mirela”, bei pe fugă, faci vreo câţiva paşi şi te opreşti „La Ică”, la terasă. Ambianţă plăcută, muzică discretă şi o companie destul de distinsă. Adică aici îl poli întâlni, de pildă, pe Sandu, Sandu loniţă, şi discuţi cu el mult şi bine despre fotbalul bolintincan, despre Viteză, Jack, Tuli, Grasu, Cama sau alte foste vedete sportive locale. Sau poţi da cu ochii de maestrul Vali Manolache, care, dacă este „în voce” şi „cu chef”, îţi interpretează câteva canţonete că tot ai mai bea şi nu te-ai mai duce acasă. Iar de cântă „O, sole mio…” iar tu, cam „obosit” te uiţi la lună – e doar miezul nopţii – zău, că zici c-a ieşit soarele !

Şi dat fiind faptul că până dimi­neaţă mai este timp, poţi să treci pe la „Andy” (la restaurant, nu la magazin) sau la „Bădălău”. La Andy vin în special tineri (unii preadolescenţi, alţii post-adolescenţi), puştoaice cu decolteuri de ştrand şi fustiţe dintr-o batistă, inşi cărora abia le-a dat tuleiele, dar băţoşi şi plini de importanţă, cu cercei în nas sau în urechi, cu tatuaje pe burtă (fetele) sau pe piept (băieţii), destui dintre ei având maşini, motociclete, scutere etc. cumpărate de tăticu şi de mămica. Altfel, muzică, gălăgie, bere, suc, îngheţată şi o pizza de milioane. Pentru că, se ştie, la „Andy” se face o pizza straşnică. Sigur, printre consumatori sunt şi destui oameni în vârstă, unii dintre ei chiar „purii” şi, deci, mai puţin zburdalnici. De pildă, pe terasă, sub sălcii, singur pe o bancă, îl poţi vedea, deslul de des, pe amicul meu, pensionarul Vlad Marinescu, cum mângâie o sticlă de bere, trage din ţigară şi, prin fumul ei, priveşte cu nostalgie şi jind (vrabia mălai visează !) la tinereţea (şi tentaţia !) feminină care-l înconjoară…

La „Bădălău” aceeaşi atmosferă şi cam acelaşi decor: maşini multe (jeep-uri noi, limuzine străine, câte un Logan autohton), lume destulă, friptură, mici, băutură, serviciu ireproşabil, muzică, dans, antren. Clienţii – şi tineri şi mai în vârstă, şi masculi „fioroşi” şi „gomosi” cu burtă, şi „fetiţe” darnice şi doamne din „high-life”-ul orăşenesc sau judeţean etc, etc. Desigur, nu se poate spune că cele două restaurante se aseamănă, dar deosebirea dintre ele nu ţine atât de „look” sau de „service”, ci este de natură… ideologică, rezidă în conţinutul problemelor care se dezbat la mesele pătrate sau rotunde din incinta lor. Mai precis la „Andy” -politică puerilă: gagici, sex, fotbal, mărci de maşini, modă, parfumuri; la „Bădălău” – politică matură: partide, afaceri, tranzacţii, comisioane. Oricum, un lucru este cert: la ambele restaurante poţi întârzia până spre ziuă. în fond, cârciuma nu-i serviciu ,să pleci Ja oră fixă că s-a încheiat programul. Nu. Stai cât vrei şi cât te ţin buzunarele. E plăcerea ta şi interesul patronului !

în sfârşit, când, mai devreme sau mai târziu, oricum după miezul nopţii, ajungi acasă şi, pătruns de imaginile Bolintinului „by night”, precum şi de gândul la salteaua moale, te pregăteşti să te culci, auzi, deodată, cum geamurile tremură, câinii latră, cocoşii cântă şi ţâşneşti afară, crezând că-i cutremur sau vreun atac terorist. Dar nu. Este cavalcada motociclistă care aproape în fiecare noapte alungă liniştea Bolintinului şi a bolintinenilor. Dar liniştea nu poate să fie alungată, nu poate să fie tulburată ! O păzeşte „poliţia comunitară”, „poliţia rurală”, „poliţia locală”, „poliţia de proximitate” şi, mai ales, „poliţia de prisos” ! Somnul, însă, s-a dus. Perseverent, încerci, totuşi, să dormi. Pui capul pe pernă, întinzi picioarele, şi tragi plapuma peste tine. în aceeaşi clipă, geamurile iar tremură, câinii iar latră, iar tu, prin avalanşa de decibeli care-ţi inundă camera, distingi ritmuri de manele, ţipete de trompetă, bubuituri de tobă ca la urs. Buimăcit, stai în capul oaselor şi-ţi aminteşti că e joi şi că-i nuntă la ţigani. Adio somn ! Bună dimineaţa Bolintin!

CONSTANTIN CARBARĂU

Paul D. Popescu: „Cartea satelor chiojdene“ (Editura „Prahova“, Ploieşti, 2007)

Surse fundamentale de informaţie multilaterală (geografică, istorică, socială, politică, culturală etc), monografiile şi dicţionarele generale au o veche şi fructuoasă tradiţie la noi, la români, începuturile în domeniu se situează către sfârşitul veacului al XlX-lea când consemnăm o vădită şi rodnică activitate în materie, Societatea Geografică şi Societeta Academică fiind, dacă putem spune aşa, promotoarele acestui tip de scrieri, de o indubitabilă importanţă, mai ales pentru posteritate.

O lucrare precum Marele dicţionar general al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, întocmită de către George Ioan Lahovari, General C. I. Brătianu şi Grigore Tocilescu, tipărită la Stabilimentele Socec în 1899, reprezintă, la ora actuală, o carte de căpătâi pentru oricine doreşte să întreprindă incursiuni în trecutul unor aşezări (târguri, oraşe, sate) româneşti.

Tradiţia de care amintean s-a perpetuat în chip fructuos şi în veacul următor şi nu e de mirare că începând de prin 1928 un poet ca V.Voiculescu dă la iveală, în colaborare cu Gh.D Mugur, o serie de broşuri (Chestionar de anchetă socială pentru monografie, Chestionar /•’olcloric. îndreptar pentru conducătorii culturali de la sate – Căminul cultural ş.a.), ca să nu mai vorbim de anchetele de leren ale echipelor sludenţeşti conduse de Dimitrie (inşii în deceniul umililor.

Muncă anevoioasă şi ncaflală la îndemâna oricui, documentarea şi elaborarea monografiilor a intrat, după 1990, ca şi alte tipuri de lucrări ştiinţifice într-un nedrept con de umbră. Astăzi sunt puţini aceia care se mai „aventurează” să trimită la liparasll’el ile c;lr(i – ceea ce reprezintă, se înţelege, o pierdere pi’iilm culluni na(ională. Valori vechi, tradiţii, obiceiuri etc. riscă să se piardă pcnlru loldcauna, din păcate.

Dl. Paul D. Popescu nu este un nou venit în domeniu. D-sa e unul dintre veşnicii, pasionaţii şi împătimiţii istorici prahoveni care au făcut dovada unor virtuţi de cercetător demne de toată lumea, dând la iveală cărţi, studii şi articole ce au dovedit nu numai o documentare serioasă, ci şi un anume mod, plăcut, de a şti să elaboreze lucrări ce prezintă un mare interes, deopotrivă pentru specialişti ca şi pentru publicul mai larg, dornic să cunoască trecutul ţării şi să pătrundă, împreună cu autorul, în tainiţele istoriei, în acele zone mai puţin sau chiar deloc abordate mai înainte.

Am în faţă primul tom din „prezentarea monografică a comunei Chiojdu -judeţul Buzău”, cum îşi subintitulează autorul Cartea satelor chiojdene şi după parcurgerea celor peste 550 de pagini aproape că nu ştiu la ce să mă opresc mai întâi, atât de interesantă şi de bine articulată mi se pare această lucrare ce adună şi „toarnă” într-un text cursiv, plăcut şi fluent cam tot ce se ştie la ora actuală despre o localitate aflată la graniţa de nord a judeţului Buzău. Căci, deşi departe de centre urbane importante (Buzău, Ploieşti, Braşov), comuna Chiojdu s-a bucurat de-a lungul timpului de atenţie sporită din partea unor cercetători, îndeosebi istorici, care i-au studiat trecutul, etnografia, folclorul şi în genere toate acele aspecte care-i subliniază şi-i potenţează specificiul în contextul celorlalte aşezări buzoiene. Toponimic explicat de Iorga drept „loc pietros”, Chiojdu are adânci rădăcini în istorie (Lahovari în amintitul dicţionar susţine că aşezarea ar fi fost întemeiată de transilvăneni venmiţi de la Sita Buzăului, în vreme ce Al. Tzigara Samurcaş aminteşte în memoriile lui că prin 1901 -1905 a primit în dar de la un locuitor al satului Lera, aparţinător Chiojdului, un ciocan de piatră din epoca neolitică), aproape fiecare perioadă din trecut fiind „marcată” prin fel de fel de evenimente. Dl. Paul D. Popescu le pune cu atenţie şi discernământ în lumină, recurgând la mărturii documentare incontestabile (acte, hrisoave, înscrisuri de arhivă) despre moşneni liberi, stăpânitori ai livezilor şi ai pădurilor, oameni gospodari şi cu frica lui Dumnezeu.

Tăvălugul istoriei naţionale n-a ocolit nici această pitorească aşezare buzoiană şi dl. Paul D. Popescu evidenţiază sacrificiile chiojdenilor- fie cele din primul şi cel de al doilea război mondial, fie cele după aceea, în perioada comunistă, care a distrus rosturi vechi vechi şi temeinice, determinând, între altele şi migraţia unor locuitori la oraşe.

După ce se opreşte asupra „Instituţiilor Chiojdului”, pe care le trece în revistă în evoluţia lor de-a lungul timpului (administraţia, şcoala, biserica, poliţia, diospensarul, aşezămintele culturale), monograful de azi al comunei inserează în paginile căiţii un capitol

– poate cel mai interesant din punct de vedere al lectorului obişnuit

– intitulat „Viaţa de zi cu zi, an de an şi de secole a Chiojdenilor” în care se fac ample referiri la cultura prunului (şi, evident, la produsul final – ţuica), la pădurile şi comerţul chiojdean, la gospodăria chiojdenilor şi viaţa lor cotidiană, în fine la aspecte ce ţin de etnografie şi folclor.

In pagini de adâncă vibraţie, dar fără să piardă măsura şi echilibrul expunerii, dl. Paul D. Popescu zăboveşte asupra unor tradiţii pierdute, ori pe cale de a se pierde, cum ar fi meşteşugurile (ţesutul la război, confecţionarea costumelor populare specifice zonei, morăritul ş.a.), descrie arhitectura ţărănească a locului (între care şi casa cu imaginea tipărită de bancnote de 10 lei), creionează portretele unor ţărani „pitoeşti”, întreprinzători şi originali, precum TacheTache, Bunică Izbăşoiu, Neculai Uruc şi alţii, unii dintre ei înzestraţi cu simţul umorului, sănătos şi tonic, parcă desprinşi din paginile arhicunoscute ale scriitorilor noştri clasici.

Fără să „evadeze” dintre graniţele impuse de documente, dar şi de mărturiile unor localnici, dl. Paul D. Popescu deţine arta de a alterna armonios informaţia strictă, seacă cum am zice, cu naraţiunea, cu anecdotica, cu ceea ce George Potra, N. Vătămanu şi alţi cercetători ai trecutului numesc „istorie măruntă”. O istorie ce dă culoare, creează atmosferă, luminează firide ascunse din trecut, în fine cucereşte şi farmecă cititorul.

De altfel capitolul final al monografiei – „Pagini chiojdene” însumează şi el o serie de texte literare semnificative, începând cu o serie de creaţii folclorice şi continuând cu pagini semnate de autori originari din Chiojdu (istoricul CC. Giurescu, profesorul universitar Paul Dobrescu, Petre Predescu, subsemnatul şi alţii)

– ceea ce, vreau să cred, completează în chip fericit o carte realmente valoroasă şi care, fără a exagera cu nimic, va deveni de referinţă în viitor. Fireşte, laolaltă cu cel de al doilea volum în care vor fi prezentate, între altele, personalităţile comunei (care nu sunt deloc puţine şi care de-a lungul timpului s-ai afirmat pe deplin în contextul vieţii social-culturale naţionale).

FLORENTIN POPESCU

CRONICA LITERARA – Detaliile existenţei

[…] S-aputut observa că poeţii care au debutat după anul 2000 au în comun o apetenţă pentru corpul uman şi pentru fiziologia lui, iar limbajul uneori frust sau doar redus la denotativ a părut a face parte din noua lor poetică. Acolo unde poate fi vorba de poezie, desigur. Este şi cazul Liviei Roşea, care semnează un debut foarte convingător cu volumul Ruj pe icoane (Editura Cartea Românească, 2006). Ar fi nepermis de simplist şi de indecent să se spună că poezia ei se hrăneşte numai din mirosul subsuorilor („Poate de asta îmi place/ să te aştept aici cu genunchii pliaţi/ în mirosul de lady speed stick/ venind de sub braţe” – „Te aştept în faţa facultăţii”), din secreţiile mensuale sau altele, cotidiene („De sub mine miros de urină” – ,jKm picioarele încolăcite de o creangă”), din căldura umedă a sexului („îşi imaginează cum îi place/ să-şi plimbe degetele pe cusătura blugilor tăi/ exact acolo/ unde sexul se crapă/ unde e umed şi cald” – „Coapsele tale se închid”) -, din resturile alimentare dintre dinţi („Aşezate în pat întindem pasta [din conservele tocmai desfăcute – n.m„ R.V.]/ pe felii de pâine/ Mâncăm cu poftă/ râdem cu poftă/ aiurea una la alta/ ficat între dinţi” – „In camera asta stăm”) şi aşa mai departe, cu toate că aceste motive „poetice” inundă copios versurile sale.

Citate aşa cum am făcut-o mai devreme, trunchiate, versurile Liviei Roşea nu trimit decât către un trivial obscen, fără nici o

virtute literară. Numai că una dintre caracteristicile esenţiale ale poeziei sale o reprezintă narativitatea. Cităm adesea din poeţii moderni doar câteva versuri bine întocmite, încărcate de poeticitate, de sens, şi numai acele versuri, izolate, dau probă de un univers, de o figură reuşită. La Livia Roşea există mereu un mic scenariu, o tramă, o scurtă poveste sau o felie decupată din viaţă. Felul în care poeta face acest decupaj este el însuşi o mostră de poeticitate. Dar să vedem o poezie redată aproape în întregime, „Am aşteptat să-mi treacă ciclul”: „Am aşteptat să-mi treacă ciclul/ să pot intra în biserică/ e liber acolo unde/ ar trebui să fie bărbaţii/ mai mult de asta m-am aşezat în dreapta// sfinţii pictaţi se rotesc de jur împrejur/şi eu ameţesc/până la icoane păşesc în gol/ sărut pe rând lemnul lor umed/ aprind pentru mama o lumânare/ galbenă/ ca nişte degete de fumător// (…)// mă legăn pe nişte paşi împiedicaţi/ spre lume/ strada se îngustează/ în urma mea/ doar ruj pe icoane”. Cum se vede, rujul de pe icoane nu trimite defel la o blasfemie, la o luare în derâdere a sacrului, cum ar putea crede cineva urmărind doar titlul volumului – şi cum pare a crede însuşi unul dintre cei trei semnatari ai textelor de pe coperta a patra; da, un volum care recurge la tot ce trebuie ca să facă bună impresie, inclusiv un compact disc cu vocea autoarei, dar aici e mai degrabă o marcă a seriei lansate de Cartea Românească girată de Polirom -, ci semnifică felul în care sacrul se mânjeşte de contactul cu fiinţele de carne şi sânge care suntem. Cum ar putea fi o blasfemie când poeta se duce la biserică numai după ce a ieşit din starea de „necurăţenie”, atribuită de tradiţie femeilor aflate în cele câteva zile de ciclu menstrual ? E adevărat că odată înăuntru, ea alege să se aşeze în partea rezervată de aceeaşi tradiţie bărbaţilor, dar de ce să nu admitem că aşa cum se presupune fiecărui bărbat o trăsătură feminină, în grad mai mic sau mai mare, şi unei femei i se poate admite o trăsătură masculină ?! Că nu e vorba de vreo mare erezie o spun destul de lămurit şi ultimele versuri ale

poeziei: „acasă/ mă gândesc cum arde lumânarea/ cum Dumnezeu împarte/ viii şi morţii”. Acestea, de fapt, se numără printre foarte puţinele versuri care depăşesc nivelul strict al umanului, al cotidianului, al observaţiei directe, nemijlocite de interpretare, de o viziune, de o filozofie.

Altfel, cartea constituie o biografie suigeneris, de la zămislirea copilului care va deveni într-o zi autoarea Rujului pe icoane, la anii din braţele mamei – mama fiind prezentă adesea în versurile Liviei Roşea, fie şi numai ca amintire -, la anii de la grădiniţă, şcoala, facultatea, dragostea, „licită” sau secretă („De la 20 de ani ştii/ discreţia cu care trebuie să iubeşti/ un bărbat însurat/ gustul cafelei într-un OMV/ geanta cu haine pentru o noapte/ cumpăiăturile făcute împreună/ pentru familia lui// de ce un bărbat doar pentru tine şi depresiile tale/ când verigheta/ îi stă ascunsă în torpedou/ când/ cumpără tot din florărie/ pentru tine şi/ colegele tale studente// Sufletul tău/ apa Oltului primăvara/ plină de peşti morţi/ cu burta albă în sus”) şi, în fine la copilul care se zămisleşte în trupul celei care scrie şi care se naşte, încălzit de o dragoste care nu se exprimă în cuvinte („arfi suficient să miroşi aşternutul/ ai şti că/ despre dragoste e vorba aici” – „în patul mic de o singură persoană”).

Nu trebuie omise motourile din Robbie Williams, de care autoarea face uz, obsesiv marcate de cuvintele J’m scum… I come undone”. Nu chiar în paranteză fie zis, ar fi trebuit să le traducă. Aşa, doar cei care au cât de cât acces la limba engleză vor deţine şi această cheie, importantă, totuşi, pentru carte şi pentru, până la urmă, estetica ei.

Poezia Liviei Roşea se referă la fapte şi situaţii lipsite de lirism. Decupajul, care face în fond, figură de proză poetică prin sărăcia mijloacelor tipice poeziei, le impregnează cu lirism. în cele din urmă, frust, sărac în cuvinte, simplu, acesta probabil că e modul în care generaţia actuală de tineri îşi exprimă sensibilitatea.

RADU VOINESCU